“Teologia este o ştiinţã pozitivã şi, ca atare, absolut diferitã de filosofie.”[1]
“În calitate de ştiinţã pozitivã, teologia se situeazã din principiu mai aproape de chimie şi de matematicã decât de filosofie.”[2]
Martin Heidegger este poate figura filosoficã cu cea mai mare influenţã în secolul XX, definit ca filosoful care se întrebã mai mult decât cel care oferã rãspunsuri, el a devenit celebru şi pentru pasiune constantã care a arãtat-o unei probleme fundamentale a filosofiei: interogaţia privitoare la fiinţã.
Martin s-a nãscut în orãşelul german Meßkirh în 26 septembrie 1889, dintr-o familie de oameni credincioşi, tatãl era de meserie dogar şi paracliesier la biserica romano-catolicã şi va muri în 1924, iar mama va deceda în 1927, când va apãrea şi prima ediţie din “Fiinţã şi Timp”, având la cãpãtâi un exemplar al acestei cãrţi, dãruit de Martin.[3] La recomandarea preotului catolic, în 1903, Biserica va lua sub aripa ei protectoare pe tânãrul Martin la seminarul din Konstanz, fapt ce-i va mândri peste poate pãrinţi. Începând cu intrarea la seminar va începe şi dependenţa financiarã a lui Martin faţã de Biserica Romano-Catolicã, mai ales cã va fi susţinut şi în primele semestre de teologie la Freiburg, Rüdiger Safranski observã cã este posibil ca acestã dependentã sã-i cauzeze ulterior o puternicã repulsie faţã de sistemul instituţional catolic, şi chiar mai mult, sã se alãture mişcãrii naziste pentru a contribui la contracararea puterii Bisericii de la Roma: “Chiar dupã ce începuse sã se desprindã de Bisericã, în adâncul fiinţei sale, Heidegger a rãmas ataşat de lumea catolicã. Trebuia sã se conformeze, ceea ce I se pãrea umilitor – fapt pe care nu i-l va putea ierta acestui sistem al catolicismului, aşa cum l-a numit el. Acest sistem instituţional care îşi promova interesele politice în viaţa publicã l-a degustat într-atât, îcât, mai târziu, a simpatizat cu mişcarea nazistã, o mişcare cu o orientare anticlericalã.”[4]
Dupã ce-şi va susţine bacalaureatul, în 1909, va dori sã intre în ordinul iezuiţilor, al Societãţii lui Iisus, lucru care se va şi întâmpla, însã numai pentru douã sãptãmâni, cât a durat şi perioada de noviciat, fiind trimis acasã pentru cã s-a plâns de dureri cardiace. Aceleaşi tulburãri aveau mai târziu sã-i întrerupã şi pregãtirea preoţeascã.
În timpul studenţiei sale teologice se va alãtura unei mişcãri catolice antimoderniste încercând sã se integreze în spiritul acesteia. Este important de menţionat cã a existat o carte care îi va marca parcusrul intelectual, este vorba de volumul: Despre multipla semnificaţie a fiinţei Aristotel de Franz Brentano, dascãlul lui Husserl şi unul dintre întemeietorii fenomenologiei. Brentano se întreba: dacã Dumnezeu existã, ce înseamnã atunci acest “existã” ? Este oare o reprezentare a minţii noastre ? Se aflã oare în lume, ca esenţã a ei, ca suprema ei fiinţã ? Conştiinţa existenţei lui Dumnezeu nu poate fi verificatã în obiectele reale ale experienţei noastre, dar nu se bazeazã nici pe noţiuni generale abstracte ca “bunul suprem”, “fiinţarea supremã”, etc. Brentano zice cã Dumnezeul în care credem nu e acel Dumnezeu pe care vrem sã-l deducem pe calea abstracţiunii din bogãţia fiinţãrii. [5]
În 1911, Heidegger va trece printr-o crizã spiritualã, ce se va termina cu reprofilarea interesului de studiu, acesta înscriindu-se la Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, la matematicã, fizicã şi chimie, pregãtindu-se şi pentru un doctorat în filosofie[6]
Trebuiesc menţionate şi încercãrile pe care le va face tânãrul filosof german, pentru a obţine câteva burse de studiu, cãtre ierarhii Bisericii Catolice, în 1913: “Subsemnatul, preasupus, îndrãzneşte sã adreseze Eminenţelor lor…, rugãmintea umilã de a-I acorda o bursã… Subsemnatul, preasupus, are intenţia sã se dedice studiului filozofiei creştine şi sã urmeze calea carierei academice. Pentru cã subsemnatul trãieşte în condiţii fizice foarte modeste, ar fi extrem de recunoscãtor Eminenţelor lor…”[7] Acelaşi tip de scrisoare o va adresa şi în 1916: “Subsemnatul , preasupus, este veşnic recunoscãtor Eminenţelor lor, din capitulul arhiepiscopal pentru deosebita încredere acordatã, şi încearcã sã punã opera sa ştiinţificã de o viaţã în slujba valorificãrii bagajului de idei ale scolasticii, în sprijinul luptei spirituale a viitorului pentru salvarea idealului de viaţã creştin-catolicã.”[8] Aceste scrisori nu vor rãmâne fãrã urmãri în viaţa spiritualã a filosofului german, pentru cã îi umplu de amãrãciune sufletul, şi îi cresc resentimentele faţã de cei care îl condiţioneazã sã fie fidel doctrinei catolice.
Despãrţirea de sistemul catolic se va produce dupã 1919, dar nu se va detaşa de creştinism şi metafizicã pe care vrea sã le interpreteze într-un sens nou, mai aproape de gândirea protestantã. La începutul anilor ’20 ţine prelegeri despre Sfântul Augusti, Luther, Kierkegaard,[9] în mare parte nepublicate. Heidegger interpreteazã un pasaj din Epistola I cãtre Tesaloniceni, unde apostolul Pavel spune : “Cât despre vremi şi soroace, fraţilor, n-aveţi trebuinţã sã vi se scrie. Pentru cã voi înşivã ştiţi foarte bine cã ziua Domnului va veni ca un fur noaptea.” În mod paradoxal, Dumnezeu este la fel de indisponibil ca şi timpul, iar pentru gânditorii profund religioşi, spune Martin Heidegger, Dumnezeu devine un nume pentru misterul timpului.[10]
Heidegger se simte apropiat de un mare teolog protestant, Karl Barth, care şi-a desemnat teologia, drept o teologie a crizei, pentru cã existã o “ridicare a mâinii împotriva lui Dumnezeu”, iar Dumnezeul culturii a intrat în crizã şi în rãzboi.
Martin moare în 26 mai 1976, cerând ca sã I se facã o ceremonie religioasã la Meßkirch, şi este interesant de ştiut dacã s-a împãcat cu Biserica, Max Müller spune cã de multe ori, în drumeţiile lor, Heidegger obişnuia sã intre în biserici şi capele şi sã-şi înmoie degetele în apã sfinţitã şi sã se încline. “Odatã Müller l-a întrebat dacã aceasta nu înseamnã inconsecvenţã, de vreme ce se distanţase de dogmele Bisericii, Heidegger i-a rãspuns: «Trebuie sã gândim istoric. Şi acolo unde oamenii s-au rugat atât de mult, divinul este aproape într-un chip deosebit.» [11]”
Este important de menţionat pentru tema de faţã o conferinţã pe care a susţinut-o Martin Heidegger, în 1927, este vorba de “Fenomenologie şi Teologie”. Studiul îşi propune sã cerceteze istoria conceptului de “filozofie ştiinţificã”, filozofia ca “ştiinţã a fiinţei” (ontologia) şi aserţiunea cã filozofia nu este o ştiinţã.[12]
În ceea ce priveşte prima parte a problemei trebuie spus cã în antichitate termenul de filosofie era echivalent cu cel de ştiinţã şi chiar dupã apariţia mai conturatã a celorlalte discipline a rãmas ştiinţa prin excelenţã. Lucrurile au rãmas aşa pânã în secolul XIX, la Hegel, cel care considera cã filosofia se referea la întregul cunoaşterii autentice şi supreme. Pentru Husserl, filosofia este ştiinţa absolutã şi înţeleasã ca fundament al ştiinţelor şi deci “ştiinţã universalã”. Dacã în aceastã conferinţã Heidegger vorbeşte şi el de filosofie ca “ştiinţã a fiinţei”, începând cu anul 1929, anul prelegerii Ce este metafizica ? ideea unei filosofoo ştiinţifice sau a unei filosofii înţelese ca ştiinţã este abandonatã cu desãvârşire.
A doua chestiune ce presupune filosofia ca “ştiinţã a finţei” şi se bazeazã pe un sistem de diferenţe esenţiale: între fiinţare şi fiinţã, între ontic şi ontologie, între ştiinţele ontice (fizicã, zoologie, ontologie, teologie matematicã) şi unica ştiinţã ontologiã – filosofia: “ştiinţa despre fiinţã, ontologia, necesitã din principiu, o mutare a privirii, orientate cãtre fiinţare, o mutare de la fiinţare la fiinţã, rãmânând totuşi ca fiinţarea sã fie pãstratã în raza privirii, neîndoielnic, însã, în vederea unei atitudini modificate…. Teza noastrã poate fi acum formulatã astfel: Teologia este o ştiinţã pozitivã şi, ca atare, absolut diferitã de filosofie.”. Raportul dintre filosofie şi teologie este vãzut aici de Heidegger nu este unul ca acela dintre douã domenii înrudite, ci unul care presupune distanţa dintre ontic şio ontologic, dintre o ştiinţã a fiinţãri şi filosofie ca ştiinţã a fiinţei.[13]
Obiectul teologiei nu existã, cum existã de exemplu în cazul zoologiei sau al chimiei, ci este instituit o datã cu credinţa; obiectul teologiei este o proiecţie a credinciosului şi nu poate exista în afara credinţei: “Teologia este ştiinţa credinţei…. Ea este ştiinţa a ceea ce este dezvãluit în credinţã, adicã a obiectului credinţei. Obiectul crediñţei nu este ceva care presupune doar acordul nostru, ceva de ordinul unui complex de propoziţii despre fapte şi întâmplãri care nu pot fi înţelese pe cale teoreticã, dar care, în schimb, pot fi însuşite tocmai prin acest acord.”[14]
Teologia este o ştiinţã pozitivã şi prin aceea cã analizeazã comportamentul credinciosului şi sentimenul credinţei, motiveazã credinţa şi o îndreptaţeşte chiar din ea însãşi. Prin faptul cã teologia pretinde cã este o ştiinţã onticã prin excelenţã nu mai are nevoie de filosofie. Ştiinţa pozitivã despre credinţã nu are nevoie de filosofie pentru întemeierea şi dezvãluirea decisivã a pozitivitãţii ei, adicã pentru dezvãluirea cristitãţii. Teologia are nevoie de filosofie numai în privinţa ştiinţificitãţii ei. Rolul filosofiei este aici unul limitat şi constituie doar un sprijin.
Deosebirea dintre filosofie şi teologie este aşa de mare încât nu existã o corespondenţã satisfãcãtoare între cele douã, iar alãturarea celor douã discipline în încercarea de a realiza un compromis pentru cei împãciuitori este de domeniul irealului: “…. nu se poate vorbi despre existenţa unei filosofii creştine, cãci ar fi ca şi cum am vorbi despre «un fier din lemn». Dar tot aşa nu se poate vorbi despre existenţa unei teologii neokantiene, de o teologie care derivã din filosofia valorilor sau de o teologie fenomenologicã. Fenomenologia nu este niciodatã altceva decât denumirea acelui procedeu al ontologiei care, prin esenţa sa, se deosebeşte de procedeul tuturor celorlalte ştiinţe pozitive.”[15] Filosofia are pretenţia cã surprinde prin profunzimea interogãrii esenţa întregii existenţe, însã nu poate susţine cã mai poate oferi unitatea istoricã a disciplinelor academice: “Domeniile ştiinţelor sunt cu desãvârşire separate între ele. Felul în care ele îşi abordeazã obiectul este fundamental diferit. Aceastã puzderie de discipline dezbinate nu îşi mai aflã astãzi o unitate decât datoritã organizãrii tehnice a universitãţilor şi a facultãţilor; ea nu îşi pãstreazã o semnificaţie decât prin caracterul practic al scopurilor pe care le urmãresc diferitele specialitãţi. În schimb, a pierit înrãdãcinarea ştiinţelor în temeiul esenţei lor.”[16]
Se poate pune întrebarea dacã se mai poate numi filosofia o ştiinţã dacã existã o aşa de netã şi distinctã deosebire între celelalte discipline şi filosofia ? Nu se pot naşte confuzii şi interpretãri greşite, dacã denumim filosofia “ştiinţa fiinţei”, iar celelalte domenii “ştiinţe ale fiinţãrii” ? Pentru a evita confuziile şi nelãmuririle care s-ar isca din aceastã chestiune, mai târziu între 1929-1930, Heidegger va vorbi chiar despre “neştiinţificitatea” filosofiei, spunând limpede cã esenţa filosofiei nu poate fi determinatã prin comparaţie cu ştiinţa, cu arta sau cu religia. Încercarea de “ridicare” a filosofiei la rangul de ştiinţã, chiar dacã este ştiinţa absolutã nu face decât sã “degradeze esenţa intimã a filosofiei”
Bibliografie
*** Eniciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, traducere de L. Cosma et alii, Bucureşti, editura ALL Educaţional, 2004.
*** Filosofia în secolul XX, vol. I, (Fenomenologia, Hermeneutica, Filosofia existenţei, Teoria criticã), coord. Anton Hügli, Poul Lübke, traducere de Ghe. Pascu, A. Apostol, C. Lupu, Bucureşti, editura ALL, 2003.
Biemel, Walter, Heidegger, traducere din germanã de Thomas Kleininger, Bucureşti, editura Humanitas, 1996.
Cioabã, Cãtãlin, Timp şi temporalitate, comentariu la conferinţ\a „Conceptul de timp” de Martin Heidegger, Bucureşti, editura Humanitas, 2000.
Haar, Michel, Heidegger şi esenţa omului, traducere din francezã de Laura Pamfil, Bucureşti, editura Humanitas, 2003.
Heidegger, Martin, Der Begriff der Zeit, Conceptul de timp, ediţie bilingvã, traducere din germanã de C. Cioabã, Bucureşti, editura Humanitas, 2000.
Heidegger, Martin, Fiinţã şi timp, traducere din germanã de G. Liiceanu şi C. Cioabã, Bucureşti, editura Humanitas, 2003.
Heidegger, Martin, Originea operei de artã, traducere din germanã şi note de T. Kleininger & G. Liiceanu, Bucureşti, editura Univers, 1982.
Heidegger, Martin, Parmenide, traducere din germanã de Sorin Lavric, Bucureşti, editura Humanitas, 2001.
Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere din germanã de T. Kleininger & G. Liiceanu, Bucureşti, editura Politicã, 1988.
Pöggeler, Otto, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere din germanã de C. Cioabã, Bucureşti, editura Humanitas, 1998.
Safranski, Rűdiger, Un maestru din Germania, Heidegger şi epoca lui, traducere din germanã de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Bucureşti, editura Humanitas, 2004.
[1] Martin Heidegger, “Fenomenologie şi teologie” în Repere pe drumul gândirii, traducere din germanã de T. Kleininger & G. Liiceanu, Bucureşti, editura Politicã, 1988, p. 406.
[2] Ibidem, p. 407
[3] Rűdiger Safranski, Un maestru din Germania, Heidegger şi epoca lui, traducere din germanã de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Bucureşti, editura Humanitas, 2004, p. 12.
[4] Ibidem, p. 19.
[5] Ibidem, p. 33.
[6] *** Filosofia în secolul XX, vol. I, (Fenomenologia, Hermeneutica, Filosofia existenţei, Teoria criticã), coord. Anton Hügli, Poul Lübke, traducere de Ghe. Pascu, A. Apostol, C. Lupu, Bucureşti, editura ALL, 2003, p. 134.
[7] Rűdiger Safranski, op. cit., p. 54.
[8] Ibidem, p. 54.
[9] Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere din germanã de C. Cioabã, Bucureşti, editura Humanitas, 1998, p. 138.
[10] Rűdiger Safranski, op. cit., p. 112.
[11] Ibidem, p. 423.
[12] Martin Heidegger, Fenomenologie şi Teologie, în Repere pe drumul gândirii, traducere din germanã de T. Kleininger & G. Liiceanu, Bucureşti, editura Politicã, 1988, p. 395.
[13] Ibidem, p. 400.
[14] Ibidem, p. 412.
[15] Ibidem, p. 423.
[16] Idem, Ce este metafizica ? în Repere…, p. 33, sq.
DANIEL BÎLBÃ
