Despre neajunsurile unei Biserici prea instituţionalizate

„Iubiţi pãrinţi,

Scrisoarea ultimã a fost pentru mine o nemaipomenitã surprizã. Cã Rita a devenit credincios, aceasta e foarte bine; dar ca sã studieze teologia este o imposibilitate. Şi iatã de ce: criza lui o îndurã fiece om care îşi pune serios problema. El se înşealã dacã crede cã nu e trecãtoare. Un om care pânã la 20 de ani n-a fost deloc credincios se înşealã dacã odatã convertit, crede într-o duratã nesfârşitã a credinţei lui. Dacã Rita va face acum teologie, în momentul când o va termina, sunt absolut sigur cã nu va mai crede. Îşi face groaznice iluzii când crede cã va face ceva cu teologia; nu va putea realiza nimic cu ea. Preot ? Nu e bun şi nu-i va plãcea. Profesor de teologie ? Nu va ajunge, iar dacã va ajunge se va plictisi de ea.
Existã momente când fiecare om ar pleca în mãnãstire. Dacã ar lua imediat hotãrârea, ar regreta imediat, odatã intrat. Rita uitã cã şi teologia este o meserie ca oricare alta, o meserie, iar nu o misiune. Rita, încã o datã, nu face teologie. În mai puţin de un an s-ar degusta de moarte. A crede în Dumnezeu este una şi a face teologie e alta.
Sunt de pãrere sã termine neapãrat dreptul, fiindcã de va pãrãsi dreptul pentru teologie nu va face nici una dintre ele. Scrieţi-i sã termine licenţa în drept şi sã facã apoi teologia; pânã atunci va uita criza religioasã. Fiecare om crede în Dumnezeu, ca şi cum el l-ar fi descoperit pentru întâia oarã. Cu timpul regretã actele fãcute într-o crizã disperatã.
Pe Rita îl cunosc foarte bine, este un temperament sceptic, reflexiv şi lucid. Astfel de comportamente, când vin în contact cu religia, pun deodatã totul în termeni absoluţi, ca dupã scurt timp sã-şi revinã. Dacã aş fi convins cã religiozitatea e durabilã în cazul lui Relu, aş fi de pãrere sã studieze teologia. Şi chiar atunci, unde stã scris ca cineva convins de adevãrurile religiei sã studieze neapãrat teologia ? Ce-ar fi dacã fiecare om care crede în Dumnezeu s-ar dedica teologiei ? Şi eu am trecut prin crize exact ca Relu. Ce era acum de mine, dacã aş fi studiat teologia ? Ar fi trebuit s-o pãrãsesc pentru a fi un om pierdut astãzi sau dacã nu sã rãmân o viaţã întreagã nesincer. Eu mã simt destul de bine. Pãcat numai cã acest început de semestru mã obligã la noi taxe, rãmânând astfel într-un oarecare impas financiar.
Vã sãrut cu drag,
Miluţ.”

Emil Cioran este unul dintre autorii adeseori citat de cãtre teologi, dar foarte rar citit. Unii îl citeazã pentru a-l oferi ca exemplu negativ în ceea ce priveşte înţelegerea dimensiunii vieţii religioase, iar alţii, mai „luminaţi”, observã unele chestiuni mai profunde, deşi se dezic de el, susţind cã gânditorul sibian are cu totul o altã perspectivã asupra religiei decât cea ortodoxã. Nimeni nu este perfect şi nimeni nu poate emite pretenţia cã are o viziune clarã şi exhaustivã asupra fenomenului religios. Nu putem face abstracţie nici de faptul cã viaţa religioasã a cãpãtat şi o formã mai mult sau mai puţin instituţionalizatã în decursul istoriei, pentru a se putea adapta vieţii seculare. De aceea, în primul rând teologii, trebuie sã aibe o deschidere faţã de opinile şi criticile, de multe ori îndreptãţite, care sunt împotriva instituţionalizãrii şi rigiditãţii excesive a teologiei şi a Bisericii. Nu trebuie sã se înţelegã cã instituţia este un rãu în sine, pentru cã se poate întâmpla ca fãrã cadre instituţionale sã se ajungã la neorânduialã şi anarhie. Ştim însã cã viaţa primarã a Bisericii era una foarte simplã şi nebirocraticã, dar timpurile s-au schimbat şi Biserica a trebuit sã se adapteze noilor situaţii, ajungând sã facã tot felul de compromisuri cu puterea politicã, în sensul cã ierarhii Bisericii, au început sã se complacã într-o situaţie de comoditate, în speranţa unor avantaje materiale şi în detrimentul împlinirii unor obiective ale Bisericii.
Articolul de faţã nu îşi propune sã reliefeze toate nejunsurile pe care le-a produs instituţionalizarea Bisericii, ci mai degrabã sã evidenţieze doar acele aspecte care frapeazã bunul simţ. Se poate însã contra-argumenta cã un bun creştin nu trebuie sã judece acţiunile Bisericii, ci mai degrabã sã lase lucrurile la aprecierea Bunului Dumnezeu, dar asta nu înseamnã cã trebuie sã fim ignoranţi şi servili, Biserica nu îndeamnã la obtuzitate intelectualã şi nici la supunere necondiţionatã faţã de instituţie, ci mai degrabã la discernãmânt. Destinul Bisericii nu este acela de a se transforma într-o instituţie secularã, şi putem spune cã spiritul creştinismului constã mai degabã într-o înţelegere şi armonioasã echilibrare a faptelor cu doctrina creştinã.
Un istoric al culturii, Vera von Falkenhausen, profesor de istorie a Bizanţului, la o universitate italianã, susţine cã în timpul Imperiului Bizantin s-a format o percepţie supradimensionatã în ceea ce priveşte responsabilitatea administrativã a Bisericii, în sensul cã de la legislaţia justinianã încoace, ierarhia bisericeascã a obţinut tot mai multe privilegii materiale şi administrative, ajungându-se de multe ori, ca episcopii, sã fie priviţi de cãtre credincioşi mai mult ca nişte oameni cu o influenţã enormã şi cu o putere administrativã foarte mare, în detrimentul autoritãţii duhovniceşti. Episcopul din Imperiul Bizantin ajunsese sã deţinã proprietãţi considerabile, şi depinzând şi de acest factor, avea dreptul de propune avocatul oraşului şi responsabilul cu aprovizionarea alimentarã a cetãţii şi de-ai controla pe aceştia din punct de vedere finaciar şi administrativ. Alãturi de notabilitãţile oraşului trebuia sã „verifice periodic bilanţul financiar al oraşului, mai exact repartiţia sumelor încasate din venituri între diferite capitole de cheltuieli: construcţii, aprovizionarea cu alimente, întreţinerea apeductelor, termelor, porturilor, podurilor, fortificaţilor. [...] Episcopul e obligat sã semnaleze împãratului toate situaţiile în care administrarea efectuatã de guvernatori este defectuoasã.” Imaginea instituţiei Bisericii din aceastã perioadã, este aceea a unei organizaţii paralele cu administraţia statalã, farã a se confunda cu acesta, dar şi neputând fi perceputã ca autonomã şi independentã faţã de politica oficialã a statului. Pe mãsurã ce Imperiul Bizantin va pierde din provincii (cum sunt Egiptul, Siria, Palestina, Italia), se va observa o tendinţe tot mai centralistã a Bisericii de la Constantinopol, care va deveni Biserica imperialã (numitã şi „melkitã” de cãtre copţii din Egipt), iar ingerinţele politice în viaţa bisericeascã vor fi tot mai numeroase pentru a se asigura fidelitatea politicii ecleziastice, chiar şi cu riscul apariţiei unor schisme în teritoriile ce nu mai aparţineau Imperiului. De asemenea este cunoscutã şi bunãstarea cãlugãrilor şi ierarhilor greci din perioada fanariotã în Ţãrile Române.
Ne putem întreba pe bunã dreptate, cum mai reuşeau ierarhii sã discearnã între repartiţia sumelor pentru întreţinerea apeductelor şi împlinirea misinii care le-a fost încredinţatã de Dumnezeu, oare nu a spus Mântuitorul cã dacã cineva gãseşte o comoarã într-o ţarinã, iar dacã acesta este chiar Împãrãţia Cerurilor, vinde tot ce are pentru a cumpãra ţarina respectivã ?
Situaţia de astãzi nu este cu mult schimbatã, Biserica deţine proprietãţi destul de însemnate, case şi terenuri în oraşele importante, proprietãţi viticole, case de odihnã, posturi de radio, fabrici de lumânãri, ateliere de croitorie pentru veşmintele de cult, tipografii, librãrii şi revendicã cu insistenţã pãduri şi alte proprietãţii confiscate de comunişti. Sentimentul de posesie a unui bun material nu face decât sã învârtoşeze pe oameni, cu cât posedãm mai mult sau cu cât rãspunderea administrativã faţã de nişte bunuri materiale este mai mare, cu atât devenim mai ataşaţi de activitatea respectivã, şi cu atât mai mult ne împiedicãm în a renunţa la acestea. Vedem acest lucru şi în episodul când Mântuitorul i-a spus tânãrului cã încã una îi mai lipseşte, aceea de a-şi vinde averile şi de a-i urma lui, însã tânãrul s-a întristat pentru cã era foarte avut. În aceastã chestiune sunt interesante câteva reflecţii ale filosofului nãscut la Rãşinari, care spune cã : „Rãul stã în acumulare, în posesie [...] Cel care posedã bunuri nu mai este el însuşi, mai ales dacã le-a adunat chiar el; cãci din cauza trudei şi grijilor ce l-au costat se va lega de ele mai mult decât dacã le moştenea. Nu averile dobândite, ci averile moştenite se risipesc. Priviţi mutra celui care a reuşit, care a tras, vreau sã spun. Nu veţi descoperi la el nici cea mai micã urmã de milã.”
Poate cã moştenirea modului de a gândi instituţia Bisericii în raport statul, aşa numita „simfonie bizantinã”, l-a fãcut pe Emil Cioran sã exclame cã: „Tot ce e teorie şi instituţie nu mai e viaţã. Biserica şi teologia au asigurat o agonie durabilã lui Dumnezeu. Sau poate l-au îmbãlsãmat mai mult. Numai mistica i-au dat viaţã, de câte ori a vrut.” Desigur, din punct de vedere teologic, afirmaţia aceasta nu poate decât sã ne revolte la gândul cã Biserica i-ar fi asigurat lui Dumnezeu o agonie durabilã, însã putem constata cã teoria şi instituţia de-vitalizeazã, pentru cã paralizeazã spiritul uman prin abstracţiune şi o oarecare inumanitate. Instituţia oferã prin excelenţã mediul perfect şi cadrele necesare pentru rutinã şi plafonare. Drama noastrã, spunea Emil Cioran, este aceea cã trãim într-o epocã în care nu mai avem la ce sã ne convertim. Putem sã înţelegem din aceste spuse mai multe lucruri: sau cã Biserica nu mai transmite un mesaj credibil, sau cã nu mai reuşeşte sã seducã o anumitã categorie de intelectuali datoritã superficialitãţii şi rutinei anumitor slujitori ai altarului, sau cã prin instituţie Biserica s-a îndepãrtat prea mult faţã de aşteptãrile membrilor ei. Toate aceste posibile rãspunsuri sunt doar pe jumãtate întemeiate şi foarte discutabile, sau poate cã existã un pic de adevãr în fiecare dintre ele.
Dacã ne gândim la birocraţia care domneşte pe holurile palatelor episcopale, ne putem gãsi în situaţia ciudatã de a sesiza impunerea unei distanţe artificiale creatã de programul de audienţe (de tipul „Luni, Marţi, 10-12” etc.), necesitatea cererilor oficiale, semnate şi ştampilate corespunzãtor, (cu numãr de intrare) la care se adaugã şi senzaţia atmosferei de ghişeu cu încãrcãtura de rutinã adiacentã.
Suntem frapaţi şi de încercãrile recente de a exclude mirenii din Adunarea Naţional Bisericescã, fapt ce creazã premisa creãrii unei super-instituţii ecleziastice dupã modelul Vaticanului. În aceastã instituţie exclusivistã, mirenii sunt chemaţi sã participe la slujbele bisericeşti, sã se roage, sã plãteascã din buzunarele lor pe slujitorii altarului, sã se supunã, sã nu comenteze şi mai important sã nu întrebe nimeni cum se repartizeazã şi cum se cheltuiesc banii Bisericii (dupã modelul „pray, pay and obay”). Ar fi fost frumos ca fiecare eparhie şi parohie sã ofere credincioşilor anual un raport detaliat al veniturilor şi cheltuielilor şi asta nu pentru cã ar exista suspiciuni de delapidare sau de cheltuieli nejustificate (maşini scumpe de protocol, etc.) ci pentru a se realiza transparenţa care nu existã. În general, la parohii se realizeazã un raport, însã foarte sumar şi superficial şi care nu lasã sã se vadã activitatea socialã a Bisericii, ci doar cheltuielile curente, salariile, refacerea trotuarului, a unui gard, etc.
Scrisoarea lui Emil Cioran aratã destul de bine cum percepea acesta instituţia Bisericii şi misiunea unui preot, de aceea nu îi va recomanda fratelui sãu, Aurel Cioran, sã urmeze cursurile Academiei Teologice de la Sibiu, pentru cã aceste cursuri au partea lor de rutinã şi lipsã de dãrurie, ceea ce genereazã asupra unui spirit entuziasmat, destul de repede un sentiment de plictisealã şi dezamãgire. Totuşi, aceastã scrisoare trebuie vãzutã şi dintr-o perspectivã diacronicã, în sensul cã scriitorul de limbã francezã de mai târziu, se va cãi pentru cã a fost aşa de vehement, spunând cã mai bine nu-l convingea pe fratele sãu sã renunţe la vocaţia religioasã pe care o avea acesta (poate şi pentru cã Aurel a stat mai mulţi ani în închisorile comuniste, datoritã simpatiilor de dreapta).
Putem sã concluzionãm cã ar fi necesar o diminuare sau chiar o renunţare la birocraţia bisericeascã şi o apropiere mai umanã şi mai accentuatã faţã de problemele concrete ale credincioşilor, pentru a se putea depãşi distanţa artificialã care se creazã datoritã menţinerii unor relaţii oficiale între membrii aceleaşi comunitãţi de credincioşi. Totodatã nu trebuie uitãm cã un prim efect al instituţionalizãrii Bisericii, a fost apariţia titlurilor oficiale pentru ierarhie, dupã modelul statal, ceea ce a mãrit şi mai mult aceastã distanţã. Dacã nu mai reuşim sã ne impunem prin calitãţile nostre, atunci, de cele mai multe ori, încercãm sã ne remarcãm prin obţinerea unor titluri şi ranguri care sã suplineascã micimile nostre sufleteşti, dar dacã vrem sã facem voia lui Dumnezeu, trebuie, în primul rând, sã devenim mai umani şi mai sinceri.

1 Emil Cioaran, Scrisori cãtre cei de-acasã, Bucureşti, editura Humanitas, 1995, p. 13.
2 Guglielmo Cavallo (coord.), Omul bizantin, traducere din italianã de Ion Mircea, Iaşi, editura Polirom, 2000, p. 202.
3 Emil Cioran, Caiete II, traducere din francezã de E. Marcu şi V. Russo, Bucureşti, editura Humanitas, 1999, p. 124.
4 Idem, Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti, editura Humanitas, 1991, p. 102.